De un timp priveam în lume
Cu priviri de om pierdut;
Într-a stresului pieire,
Eu eram şi stam căzut.
Mă uitam, vedeam, simţeam,
Dar mintea mi-era departe,
Unelteam şi tot făceam
Fapte, dar fapte deşarte.
Şi, privind aşa la mine,
Câteodată mă vedeam
Om căzut, om fără Tine;
Fără credinţă eram.
Dar am ajuns şi acolo
Unde oameni locuiesc,
Unde treburile lor,
Sunt multe, dar nu-i grăbesc.
Nu-i gonesc din curtea verde,
Nu-i alungă din gândire,
Nu le curmă rugăciunea
Şi nici marea lor iubire.
Iarba verde, cer senin,
Tremurul înmiresmat
De parfumul unui crin,
Toate-aproape de un lac.
Arată-l și altora:
