Etichetă: timp

Dor de casă

Mi-e dor de tine, casă,
Mi-e dor de tine, vale,
În dor de mers pe câmpuri,
Mi-e dor de tine, zare.

Suflare am în suflet,
Suflare am în glas,
De dor de un mic scâncet,
Suflarea mi-a rămas.

 

În goana de iubire,
În goana de surâs,
Un dor de liniștire,
În goană, m-a cuprins.

Caut și nu găsesc,
Caut în toată marea,
Cu dor de stabilire,
Caut cu dor răbdarea.

Ascunsă e de mine,
Ascunsă și pitită,
Dar dor de am tot timpul,
Ascunsă nu rezistă.

Cuvântul-dulce vers,
Cuvântul, tot mereu,
Cu dor mă tot așteaptă,
Cuvântul, Dumnezeu.

Omul cazut

De un timp priveam în lume
Cu priviri de om pierdut;
Într-a stresului pieire,
Eu eram şi stam căzut.

Mă uitam, vedeam, simţeam,
Dar mintea mi-era departe,
Unelteam şi tot făceam
Fapte, dar fapte deşarte.

Şi, privind aşa la mine,
Câteodată mă vedeam
Om căzut, om fără Tine;
Fără credinţă eram.

Dar am ajuns şi acolo
Unde oameni locuiesc,
Unde treburile lor,
Sunt multe, dar nu-i grăbesc.

Nu-i gonesc din curtea verde,
Nu-i alungă din gândire,
Nu le curmă rugăciunea
Şi nici marea lor iubire.

Iarba verde, cer senin,
Tremurul înmiresmat
De parfumul unui crin,
Toate-aproape de un lac.

Iarna cu tine

Dragoste, lumină sfântă,
Îngerii în cer cuvântă,
Timpul zboară peste noi
Şi ne poartă pe-amândoi
Peste cetini mari de brad
Unde nouă ne e drag,
Prin nămeţii de zăpadă
Unde este o livadă
Îmbrăcată-n promoroacă
Şi unde copii se joacă.
Ne-om juca şi noi ca ei,
Chiar de suntem măricei,
Fiindcă neaua ne primeşte
Şi pe noi doi ne iubeşte
Când ne vede că zâmbim
Şi frumos ne veselim
De tot ce ne înconjoară
Şi de mândra zăpejoară.
Azi facem om de zăpadă,
Fiindcă neaua ne e dragă,
Însă mâine vom avea
Pui de om alăturea
Pentru care noi mereu,
Ne-om ruga lui Dumnezeu.

Să trăim frumos…

Ce te costă o îmbrățișare, o vorbă blândă, un alint, o încurajare, un sărut?
Ce te costă o descruntare, un zâmbet larg, o caldă atingere?
Pare mai ușor să oferi priviri tăioase, tăceri dureroase și spate întors.
Preferi să te superi, să te enervezi, să nu mai vorbești și să te închizi în tine.
Alegem ce este mai ușor, iar nu ce este mai bun și sănătos pentru noi și pentru cei din jur. Alegem să pierdem timp, din timpul de a fi împreună, pe care îl irosim… iar apoi ne plângem că nu avem timp să facem ce ne place, să fim împreună, să zâmbim, să ne iubim… Normal că nu este timp, pentru că acela de era a fost irosit în zadar pe nimic!
Cel mai bine știm cât de ajutătoare este rugăciunea când avem necazuri, boli. Niciodată nu știm cât este ea de binefăcătoare în momentele tensionate ale vieții pentru că nu suntem obișnuiți cu ea. Mai degrabă vorbe murdare ne ies pe gură decât un „Doamne miluiește!”.
Ne pierdem sufletul pe nimicuri, viața pe frunți încruntate când avem atât de multe lucruri de făcut, avem atâtea motive să fim veseli și atâta timp să ne rugăm. Ne pierdem pe noi…
Natura ne cheamă afară să o admirăm și să trăim cu ea în armonie, oamenii au nevoie unii de alții uniți prin rugăciune.
Decarcă-te, ridică-te și trăiește frumos, om credincios!