Am uitat de biserică…

În ziua de azi când trecem pe lângă o biserică se aprinde o indignare, căci „iar o biserică și nu un spital”. Altă dată ne-am fi scos pălăria de pe cap, am fi făcut o închinăciune până la pământ, cu frică de Dumnezeu și sfială față de Maica Domnului și am fi rostit o rugăciune „de sănătate pentru copii”.
Azi noi vrem „o țară ca afară” cu zgârie nori și autostrăzi, fără biserici și fără Dumnezeu, cu libertate la păcate și parade colorate de bărbați sau femei, nu prea se știe care, cum. La cât de frumoasă este țara noastră cu munții, câmpiile și marea ei, biserica nu face decât să o înnobileze și să o sfințească. Nu „o țară ca afară” ne trebuie nouă când înșiși străinii sunt cuceriți de ea, de ruralul ei, ci un Ștefan Cel Mare la putere sub guvernarea brâncovenilor care să îi păstreze bogăția și s-o facă respectată de ai ei fii!

Astăzi ne întrebăm dacă există Dumnezeu și de ce El fiind bun, ne dă sau îngăduie să se întâmple atâtea rele? Ieri învățam Tatăl nostru de mici, după ce Înger, îngerașul meu se știa deja, călcam în biserică cu sfială și acea rușine bună a unui creștin, sărutam cu evlavie icoanele fără să ne temem că luăm viruşi de la cei de dinaintea noastră. Azi Trupul și Sângele Domnului sunt respinse chiar de noi pe motiv de igienă, ba, să fim sinceri, de necredință, căci Sfânta Împărtășanie este cel mai sigur și bun medicament posibil! Mai bine mâncăm la restaurant cu aceleași tacâmuri cu care au mâncat și alții, căci mâna omenească sau mașina de spălat vase a șters orice urmă de microb?!
Cândva avem frică de Dumnezeu și nu căutam cai verzi pe internet despre El, nu citeam literatura antihristilor; era o rânduială care se ținea cu bună strictețe și nu ne întrebam așa de mult cine a zis, ce a zis și de ce a zis. Scriptura era cuvântul drept de aur, nu ca azi când fiecare frază din ea stârnește îndoieli și dezbateri inutile. „Nu cred până nu văd”, asta este vorba ce macină prezentul, iar dacă multe s-au petrecut cu mii de ani în urmă, se naște un bun motiv de necrezare. Să ne încredem mai bine în cei ce zic și ei înșiși nu fac ceea ce zic? Sau în muncitorii duminicii și-ai marilor sărbători ce-s țes avuții pe timpul Sfintelor Liturghii? În cei ce vorbesc mult fără un „Doamne, ajută!”? Pierduți vom fi în acest caz!
Este greu să fii cu Dumnezeu în ziua de azi, dar este sigur!

Muzeul Satului din Baia Mare-Maramureş

Mi-am dorit nepus să merg în Maramureș și nu credeam că voi face acest lucru curând, dar datorită surorii mele, iar mai apoi soțului meu, iată că am pășit pe acest minunat tărâm de două ori.

Ce-mi plăcea la maramureșeni, doar din ce văzusem la tv, era arhitectura bisericilor de lemn, păstrarea tradițiilor, în special ale celor de Crăciun și credința lor în Dumnezeu.
Acum, după ce am și văzut unele lucruri, pot spune că cele menționate mai sus rămân pe lista mea cu plusuri pentru Maramureș adăugând omenia maramureșenilor şi felul lor plăcut și popular de a fi.

Prima dată, am ajuns în Maramureș printr-o tabără, o reuniune a tinerilor creștini ortodocși. Din toate colțurile țării se strângeau un anumit număr de elevi sub îndrumarea preoților care trebuiau să îndeplinească diverse activități de cunoaștere și socializare zilnic. Am fost cazați unii în orașul Baia Mare, iar alții în satele din împrejurimi. Eu am stat în satul Lăpușel unde m-am simțit tare bine datorită bunei primiri a gazdei.

Unul dintre locurile din Maramureș unde mi-a plăcut mult este Muzeul Satului din Baia Mare. De cum am intrat aici aveam impresia că pășesc în trecut, într-un sat din vremuri demult uitate.

Alei și poteci neasfaltate, case bătrânești care mai de care mai frumoase, cu povești ce și-au pus amprenta pe tencuiala crăpată de timp.

 

 

 

 

 

 

Am văzut cum arăta școala, un loc simplu în care sunt convinsă că învățătura era chiar o comoară de mare preț.

 

 

De asemenea, am pășit în biserica veche de lemn ce parcă își așteaptă credincioșii oricând la liturghie.

Această biserică-muzeu a fost adusă din Parohia Chechiș, Protopopiatul Baia Mare, având o vechime de peste 350 de ani. În toamna anului 2017, în urma unei furtuni puternice, turla bisericii s-a rupt, iar acoperișurile mai multor case au fost spulberate. În primavara anului viitor, pe 21 aprilie, după ce s-au adus îmbunătățirile necesare întregului muzeu, Preasfințitul Iustin a resfințit biserica cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.

 

Mă simțeam ca în poveștile lui Ion Creangă, într-o zi de sărbătoare, ca cea de Paști, de exemplu, iar această impresie era dată datorită numărului mare și tânăr de vizitatori, mulți dintre ei purtând costume populare.

 

Am vizitat Muzeul Satului și la a doua mea vizită prin Maramureș. Doar câțiva vizitatori mai erau prin preajmă, dar asta nu-l făcea mai puțin plăcut.

     

Atunci am găsit liniște, am putut să gândesc la ale mele, să meditez și să mă bucur de o priveliște minunată a orașului Baia Mare, priveliște văzută din inima satului ce-l găzduiește.

 

 

Muzeul Satului face parte din Muzeului de Etnografie și Artă Populară, fiind o secție în aer liber a acestuia din urmă. Aici, pe Dealul Florilor, se găsesc case tradiționale din cele patru zone etnografice ale Maramureșului: Chioar, Maramureșul Istoric, Lăpuș și Codru.

Totul este pitoresc în acest minunat sat ce te duce într-o altă lume mai simplă, mai liniștită, ce te cheamă să o descoperi și să ți-o amintești când ți se face dor de rădăcini.

Bunica

De s-ar putea citi în lume
Poveşti cu prinţi şi cu prinţese,
Cu palate şi-mpărătese,
Nu-ar şti nimeni să le grăiască
Şi frumos să le povestească
Aşa cum numai bunicuţa mea
Târziu în noapte îmi spunea,
Chiar de putea, de nu putea,
De oboseala-o dobora.

Bunica mea, astru ceresc,
M-a învăţat cum să iubesc
Prin grija ce ea mi-a purtat;
Când faţa ea mi-a mângâiat
Mi-a dat curaj să fiu mereu
Un om corect…cât pot şi eu
Şi-n ochii ei, eu am rămas
Copil frumos, iubit urmaş,
Acelaşi dulce copilaş.

Mulţumire îi aduc şi astăzi
C-am auzit de Dumnezeu de mititică
Din gura ei ce, nu din cărticică,
Îmi povestea Naşterea lui Hristos
Pe înţelesul meu şi aşa de frumos…
La fel şi în biserică-am păşit,
Condusă de pasul ei ce azi a-mbătrânit;
Bunica mea, cu chipul ei iubit,
M-a învăţat să fiu un om cinstit şi fericit!