A mai trecut un an

DorinţăA mai trecut un an…
Tu, suflete… tu cum mai ești?
Mai ai dorințe, mai crezi în povești?
Te mai răsfeți cu „nefăcând nimic”?
Mai admiri cerul, ploaia, așa, măcar un pic?

A mai trecut un an…
L-am început cu visuri, dorințe și povești
Îl termin azi cu rugăciuni dumnezeiești,
Cu-ncredere totală că ce mi se întâmplă
E de la Dumnezeu care m-ajută și m-ascultă.

A mai trecut un an…
O adiere de vânt simt lin prin părul meu:
Maturitatea…m-a lovit crunt și, deși este greu,
Mă tot ridic să-mi pot duce în spate
Crucea, spre drumul ce duce Departe.

A mai trecut un an…
N-am timp să am timp de nimic,
Cad, mă ridic, am copii de-ngrijit,
Mai respir câte-un fir de rugăciune
Ca s-o iau de la capăt, așa și azi și mâine.

A mai trecut un an…
Minunile, limpezi le văd acum,
Simt îngerii cum mâna-n cap mi-o pun!
Când lacrimile curg, sufletul mai oftează,
Tot ei îmi sunt alături și mă îmbărbătează.

A mai trecut un an…
Suflete, nu-i de mine
Să fiu ce nu pot fi, să fac ce nu e bine!
Mi-e clar acum că toate au un rost,
Iar tot ce nu-nțeleg, îmi explică Hristos.

Un an nou a-nceput…
Încep cu rugăciune,
Apoi toate ce vin, să vină… rele, bune!
Ma-ncred în Dumnezeu că milă va avea,
De Crucea mea…să nu-mi fie prea grea!

Să nu trăim în păcatul nostru

Nu trăi în păcatul tău! Ai păcătuit, treci peste el!
Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aş fi mai tupeistă, mai cu curaj, mai fără gânduri de genul : ”Ce-o zice X?” sau „Ce-o crede X despre mine?”. Aş ridica mâna să pun o întrebare profesorului, să-mi explice unde nu am înţeles, chiar dacă s-ar dovedi că am goluri sau că nu ştiu o anumită chestiune destul de importantă. Nu valorează cearta de o zi cât mustrarea de o viaţă! Nu valorează lacrima de atunci cât stresul că nu-mi pot înfrânge temerile mai târziu!
În viaţă învăţăm mereu şi mereu, repetăm iar şi iar ca să ţinem minte, ca să ne învăţăm minte. Curajul este o virtute dacă ştii să-l foloseşti. Tupeul cel bun este o armă ce o poţi folosi să-nchizi guri sau să deschizi suflete.
Care este mai câştigat? Omul care a păcătuit şi se adânceşte apoi în reproşuri, lacrimi şi depresie ce duc la deznădejde în Dumnezeu, neîncredere în lumea înconjurătoare sau omul care a păcătuit şi se căieşte cu adevărat, dar care, pentru el şi pentru cei dragi, merge înainte şi chiar dacă mai apleacă uneori capul, nu-şi părăseşte gândul care îl îndeamnă să-şi continuie drumul dat de Dumnezeu!
Durerile vieţii nu sunt date să ne închidem în noi, ci să ne descoperim spre a ne maturiza ca să putem trăi într-un suflet de copil. Căci, da, Dumnezeu ne vrea să fim ca nişte copii şi, cine a văzut un copil chinuit de remuşcări care să nu lase plânsul pentru o îmbrăţişare, o bomboană sau o jucărie?!
Avem prea puţin timp ca să-l mai irosim pe tainice frici, ispite, depresii. Să trăim frumos, iar dragostea lui Dumnezeu ne va da bătăi de copil în inimi, lacrimi fierbinţi de fericire în suflete şi maturitate în gânduri!

Unde-ţi mai găseşti în lume

Unde-ţi mai găseşti în lume,
Calmul, liniştea-n iubire
Când şi-ntre patru pereţi
Te sufoci de-atâta tine?

Ai mai vrea să fii odată
Fără griji, cu nepăsare
Şi-ai mai vrea să porţi în tine
Dragoste curăţitoare.

Unde-ţi mai găseşti în lume
Libertatea de-a fi tu,
De-a avea priviri senine
Ca ale unui născut?

Ce să fac şi und’ să-ntreb
Dacă nu fiinţa mea,
Unde se simte mai bine
Şi cu cine-ar vrea să stea?!

Să te muţi pe-un fir de iarbă
Ce stă-n curtea mănăstirii,
Dacă vrei să bagi de seamă
Noaptea-n liniştea iubirii!

Să miroşi o floricică
De pe marginea aleii
Şi-o să vezi că, fără frică,
Te-oi vedea-n mijlocul verii!

Fie-ţi inima iubire!
Fie-ţi sufletul senin!
Dumnezeu fie cu tine,
Omule cu chip divin!

Noi

 

Inima mea şi a ta,
Unite-n vers de fulgi de nea,
Se joacă-ades cu cetina
Unui brad.

E de nestins focul din noi,
Pentru că mergem pe drum doi
Şi ne privim din când în când
Surâzând.

Eu te alint, tu îmi zâmbeşti,
Şi peste-obrajii noştri reci
Curg lacrimi calde de la soare,
Timid de-mbietoare.

Acolo sus e Dumnezeu,
Aici, în jos, tot El mereu
Şi ne ţine la Sânul Său,
Al nostru Dumnezeu.

Străbunul

Străbune bun și blând la suflet,
Tu ai trudit pe-acest pământ,
Să-mi fie mie bine astăzi
A fost în război al tău gând.

Ai plâns pe front pentru copii
Și-n inimă n-ai avut stare,
Când știai că acas’ la tine
E suferință și e jale.

Iubitul meu, strămoș voinic,
Nu-ți voi uita, cât voi trăi,
Cuvintele când te rugai
Lui Dumnezeu pentru copii.

Ce inimă-a bătut în tine
Și ce credință ai avut,
De ai rămas cu crucea-n mână
Până ce pieptul ți-au zdrobit?!

Iar lacrima ce-ți picura
Din ochi de atâta durere,
S-a scurs pe-acest pământ ce astăzi
Te caută prin amintire.

Şi fiecare colțișor
Al țării mele minunate,
Mai recunoaște al tău pas
Deși-i din vremuri depărtate.

Eu astăzi stau și te privesc,
Prin poza din sufletul meu
Și știu că am să-ți mulțumesc
Când vom fi toți la Dumnezeu.

Nu te cunosc, dar te știu bine,
Străbune drag și curajos,
De-aceea mă rog pentru tine
Să ai odihnă în Hristos!

Am uitat de biserică…

În ziua de azi când trecem pe lângă o biserică se aprinde o indignare, căci „iar o biserică și nu un spital”. Altă dată ne-am fi scos pălăria de pe cap, am fi făcut o închinăciune până la pământ, cu frică de Dumnezeu și sfială față de Maica Domnului și am fi rostit o rugăciune „de sănătate pentru copii”.
Azi noi vrem „o țară ca afară” cu zgârie nori și autostrăzi, fără biserici și fără Dumnezeu, cu libertate la păcate și parade colorate de bărbați sau femei, nu prea se știe care, cum. La cât de frumoasă este țara noastră cu munții, câmpiile și marea ei, biserica nu face decât să o înnobileze și să o sfințească. Nu „o țară ca afară” ne trebuie nouă când înșiși străinii sunt cuceriți de ea, de ruralul ei, ci un Ștefan Cel Mare la putere sub guvernarea brâncovenilor care să îi păstreze bogăția și s-o facă respectată de ai ei fii!

Astăzi ne întrebăm dacă există Dumnezeu și de ce El fiind bun, ne dă sau îngăduie să se întâmple atâtea rele? Ieri învățam Tatăl nostru de mici, după ce Înger, îngerașul meu se știa deja, călcam în biserică cu sfială și acea rușine bună a unui creștin, sărutam cu evlavie icoanele fără să ne temem că luăm viruşi de la cei de dinaintea noastră. Azi Trupul și Sângele Domnului sunt respinse chiar de noi pe motiv de igienă, ba, să fim sinceri, de necredință, căci Sfânta Împărtășanie este cel mai sigur și bun medicament posibil! Mai bine mâncăm la restaurant cu aceleași tacâmuri cu care au mâncat și alții, căci mâna omenească sau mașina de spălat vase a șters orice urmă de microb?!
Cândva avem frică de Dumnezeu și nu căutam cai verzi pe internet despre El, nu citeam literatura antihristilor; era o rânduială care se ținea cu bună strictețe și nu ne întrebam așa de mult cine a zis, ce a zis și de ce a zis. Scriptura era cuvântul drept de aur, nu ca azi când fiecare frază din ea stârnește îndoieli și dezbateri inutile. „Nu cred până nu văd”, asta este vorba ce macină prezentul, iar dacă multe s-au petrecut cu mii de ani în urmă, se naște un bun motiv de necrezare. Să ne încredem mai bine în cei ce zic și ei înșiși nu fac ceea ce zic? Sau în muncitorii duminicii și-ai marilor sărbători ce-s țes avuții pe timpul Sfintelor Liturghii? În cei ce vorbesc mult fără un „Doamne, ajută!”? Pierduți vom fi în acest caz!
Este greu să fii cu Dumnezeu în ziua de azi, dar este sigur!