Etichetă: flori

Tablou: Leagănul copilăriei

În copilărie visam să am leagăn, să mă dau în leagăn ori de câte ori vreau și cât vreau. Nu a fost să fie așa.
Mi-a rămas întipărit în minte și un serial drag mie în care de multe ori apărea o femeie ce stătea pe un leagăn situat lângă mare, frumos împodobit. Un peisaj de poveste îmi arată de fiecare dată această imagine cu leagăn.

A venit toamna și încerc să mă joc cu copiii mei, creând diverse lucruri cu lucruri de-ale toamnei. Azi  am ales să facem un tablou din niște bețe frumoase pe care le-am găsit întâmplător în parc. Levănțica i-a fost dăruită fetiței mele iubitoare de flori și după ce ne-a încântat cu mirosul ei, i-am decis și frumoasa întrebuințare.

Am mai folosit lipici (tip pistol), o mărgea cu chip desenat pe ea și fire (din cele pentru croșetat). Leagănul este făcut din fir tip panglică.
Tablou Leagănul copilărieiTablou Leagănul copilărieiTablou Leagănul copilăriei Tablou Leagănul copilăriei   Tablou Leagănul copilăriei

Moștenirea vieții

Moștenim din lumea asta
Palate și-mpărății,
Toate cu drag adunate,
În adâncul inimii,
De părinți pentru copii.

Moștenim din lumea asta
Taina dragostei curate,
Floare albă nepătată,
Doar de mamă mângâiată.

Moștenim din lumea asta
Doruri pentru înflorire
În lacrimi de fericire,
Sufletului dăruire.

Moștenim din lumea asta
Voci de povățuitori,
Priviri de oameni ce „nu mor”,
Cântări de îngeri păzitori.

Moștenim din lumea asta
Rugăciunea ce s-a spus
Când ne-am născut, ne-am botezat,
Când greul ne-a acaparat,
Când chipul ni s-a bucurat.

Darul Primăverii

Scutură, Doamne, din miresmele primăverii și în inima noastră,
Încărcată de grele-ncercări și-ajut-o să renască,
Să fie ce n-a fost, să emane iubire
Și pe cărările vieții să fie cu Tine.

Adu, Doamne, în sufletul nostru din roua dimineții
Câteva picături, curățitoare-ale vieții,
Câteva lacrimi pure, de pe iarbă culese,
Rugăciuni din inimă, sufletului să-i țese.

O, Doamne, florile primăverii Tale să ne fie
Spre curăție a minții, spre bucurie,
Spre buna gândire și vorbire de bine;
Ajută-ne, Doamne, să nu ne mai depărtăm de Tine!

Pomii, Doamne, când îți vor înflori,
Să fim în Post bine, cuminți și smeriți,
Să-Ți așteptăm Învierea, cu inima-n rugăciune,
Cu sufletul cald și mintea la Tine!

Noiembrie

Noiembrie din toamna mea
Mi-aduce flori de catifea
Mai mici, mai mari, alese toate
Și-atât de frumos colorate.

Noiembrie din astă toamnă
Pictează frunze de aramă,
Și-și cheamă pomii să privească
Și privind să se odihnească.

Noiembrie mi-aduce brumă
Și fructe târzii îmi adună
Să mă desfete cu de toate,
Cu ale lui bune bucate.

Noiembrie, ești rece tare,
Ne duci cu gândul spre ninsoare,
Dar ne mai dai zile-nsorite
Să ne bucure și alinte.

Noiembrie din toamna mea
Este perfect, e cum aș vrea,
Îmi umple sufletul de bine
De pace și de bucurie.

Toamna

Pe vânt și soare înghețat
O frunză-ncepe și dansează…
Chiar de e cerul înnorat,
Pe ea nimic n-o deranjează.

Se uită-n zare la surori
Și-apoi lung mă privește
Și-o văd cum de junele flori
Încet se-ndrăgostește.

Așa e toamna pentru frunze
Și pentru micii copăcei,
Ne ia în zbor inimile
Mie, ție și ei.

Copilăria mea


Am fost crescută de mică
De a mea bună bunică
Şi mângâiată în vis
De bunicul meu iubit.

Somnu-n casa părintească
E odihnă sufletească,
Iară joaca-n curtea mea
E tot ce eu pot visa.

Ce n-aş da să mai fiu mică,
Să n-am grijă, să n-am frică,
Să n-am doruri, gânduri grele,
Ci doar păpuşile mele.

În copilăria mea
Orice zi bună mi-era,
Verile m-acaparau,
Cu romane m-alintau.

În miros de flori de seară
În grădină, stam pe-afară
Şi mă uitam lung la stele
S-aflu ce mister au ele.

Toamna când mergeam la şcoală
Cu emoţie, sfială,
Îmi plăcea să studiez,
La multe să meditez.

Când îmi amintesc de iarnă,
Timpul fulgi de nea îmi toarnă,
Steluţe din cer picate,
De Dumnezeu desenate.

Cât am fost copil acasă,
Am iubit iarna crăiasă;
Tot ce ea îmi aducea,
Sufletul mi-l bucura.

Anotimpul zilei mele,
Anotimp de rândunele;
Ghiocei şi toporaşi,
Primăvară, tu îmi laşi.

Descopeream fascinată
Flori ce din pământ se-arată;
Mă scăldam în al tău soare,
Primăvară, cu dor mare.

Dulcea mea copilărie,
Ce-a fost, nu o să mai fie,
Dar m-aş bucura să vii
Să te văd l-ai mei copii.

Unde-ţi mai găseşti în lume

Unde-ţi mai găseşti în lume,
Calmul, liniştea-n iubire
Când şi-ntre patru pereţi
Te sufoci de-atâta tine?

Ai mai vrea să fii odată
Fără griji, cu nepăsare
Şi-ai mai vrea să porţi în tine
Dragoste curăţitoare.

Unde-ţi mai găseşti în lume
Libertatea de-a fi tu,
De-a avea priviri senine
Ca ale unui născut?

Ce să fac şi und’ să-ntreb
Dacă nu fiinţa mea,
Unde se simte mai bine
Şi cu cine-ar vrea să stea?!

Să te muţi pe-un fir de iarbă
Ce stă-n curtea mănăstirii,
Dacă vrei să bagi de seamă
Noaptea-n liniştea iubirii!

Să miroşi o floricică
De pe marginea aleii
Şi-o să vezi că, fără frică,
Te-oi vedea-n mijlocul verii!

Fie-ţi inima iubire!
Fie-ţi sufletul senin!
Dumnezeu fie cu tine,
Omule cu chip divin!

Inimă de poezie

Inimă de poezie,
În buchet de melodie,
Să te poarte-n astă viaţă
Pe culmile cu speranţă,
Iar nădejdea în Iisus
Să fie cea mai presus
Încredere ce o ai,
Fiindcă ea te duce-n Rai.
În ochi să ţi se citească
Dragostea duhovnicească,
Iar pe gene tu să ai
Miresme dulci de pe plai
Şi de-aici să iei aminte,
Iar, în loc de jurăminte,
Mai bine zi: „Doamne, ajută!
Voia Ta fie făcută!”
Căci aşa fac florile,
Nu-ncruntă privirile
Când e cerul înnorat,
Ci se roagă neîncetat
Să le-ajute Dumnezeu,
Cu ele să stea mereu.

Florile

Se simt florile iubite
Când ploaia le vrea stropite,
Înrourate de cristale,
De pure mărgăritare.

Se simt florile frumoase
Când soarele blând le coase
Pe petale strălucire
Să emane doar iubire.

Se simt florile dorite
Când zâmbete-s oferite
De cei care le zăresc
Şi pe dată le iubesc.

Se simt florile fericite
Pe câmpurile-nverzite
Unde câte-o păsărea
Mai calcă din când iarba.

Se simt florile crăiese
Undeva pe mândre creste
Şi nu vor decât uitare,
Pace şi linişte-n zare.