Copiii sunt calea spre puritate, bine și iubire.
Unui bătrân, obosit de atâta bătrânețe cu boli sau poate și singurătate, prezența unui copil îi face bine. Îl întâlnește pe stradă, îi vede zâmbetul, îi aude vocea ce unge suflete, îl vede curios de a cunoaște și serios când rostește cuvintele lui încâlcite. Se bagă în seamă cu cel care-a adunat o viață și nu-și aduce lui bucurie cât celui firav din cauza anilor ce-i apasă pe umeri.
Mă plimb prin parc cu copilul în sistem de purtare și numai aud: „Unde e mai bine ca la mama în brațe?! Of, Doamne!” și, după expresia feței, sunt sigură că acel om era cu gândul undeva în trecut unde brațele mamei sale îl cuprindeau cu dragoste.
Copiii transformă părinți în bunici, dâdu-le acestora mai multă blândețe, dragoste și răbdare de a crește prunci născuți din copiii lor.
Copiii întineresc străbunici făcând ca ridurile bătrâneții să fie parcă frumoase, iar puterile acestor bătrâni să crească…cum spune bunica: ” Simt că nu mai mor!”.
Copiii împacă oamenii, trezesc sentimente adormite și nespuse, leagă familii, unesc prin iubire doi oameni, dau speranță și întăresc firi căzute. Copiii ne ridică, ne schimbă și ne fac să înțelegem puritatea sufletului de care ne spune Hristos.
Se știe că femeia când este în durerile nașterii, nu-și mai dorește să aibă un alt copil…dar după ce naște și se vindecă, când își vede copilul cum îi crește sub privirile sale, când îl hrănește și simte cât de importantă este, atunci maternitatea o copleșește, își iubește pruncul și rolul dorindu-și să mai aibă copiii.
Copiii, oamenii mici ce mâine vor deveni mari, dând de greutăți, dar și de bucurii, au dreptul la copilării frumoase. De ei ne bucurăm cu toții, pentru ei ar trebui să luptăm cu toții.
Să fim în rugăciunile copiilor, căci ei ne duc la Dumnezeu!