Ploaia

Se scutură norii,
Iar cerul se crapă,
Bobiţelor de cristal
Să le facă loc la joacă,
Se zgribuleşte lumea toată.

Apar umbrele multe
Pictate-n curcubeu,
Bobiţele să curme,
Să nu se ude-un eu
Când umblă pe străzi multe.

Norii tot nu se lasă,
Îşi cern ce au mai bun,
Pomilor să le placă
Mirosul de parfum
Al ploilor de toamnă.

Un căţel se bucură tare,
Aleargă prin ploaie;
Copiii-n picioarele goale
Ar ţopăi prin bălţi în pijamale,
Dar mamele nu-s binevoitoare.

La fereastră priveşte un om
Melancolic din fire
Şi n-are niciun gând
Să-şi ude a sa privire
Cu stropii unei ploi fine.

În natură

Mă joc prin lanuri mari de maci
Și mă gândesc la tine,
Știi bine cât de mult îmi placi
Și ce dor am în mine.

Te simt că ești îmbujorat
De soarele-amiezii,
Dar îți trimit un sărutat
De veghe-n plinul verii.

Stau jos și tot privesc la nori
Cât de senini sunt ei
Și îi ador căci știu că-n zori
La ei privești cât vrei.

Să nu te temi, orice ar fi!
Să nu te temi de viață!
Tu nu uita că-n orice zi
Ai soarele în față!