Sfârșit de toamnă ca-n poveste
Ne ia de mână să dea de veste
Că iarna vrea să vină-ndată
Cu stropi de apă înghețată.
Când în căsuță-i cald și bine,
Iar inima cântă în tine,
Câte-o colindă, două, trei,
Atunci toamna s-a dus din văi.
E frig și bruma de afară
Tot atinge o inimioară,
Un ochi de pictor iscusit,
Un om ce toamna a iubit.
Mă joc cu tremurul furtunii
Și păru-mi flutură în vânt,
Tresar când văd zâmbetul lunii,
De-aceea eu încep să cânt.
Și fredonez un cânt la stele
Iar din obraji îmi ies scântei,
Poate că este de la ele
Sau poate frigul e în ei.
Îți cânt și ție dacă vrei
Și știu că vrei, om bun și drag,
Eu doar mă uit în ochii tăi
Și înțeleg că vrei s-o fac.
Descoperind acest oraş, am simţit bucurie, relaxare şi o bună dispoziţie. Călător într-o altfel de lume, profiţi la maxim de fiecare ocazie, colţisor, floare (lalea) ca să descoperi şi să ştii mai multe. Chiar şi frigul din Amsterdam are personalitatea lui, una puternică… de-l simţi până la oase. Rămâi captat de canalele de apa ce se întind pe circa 100 km, de cele peste 1000 de poduri şi de arhitectura deosebit de frumoasă a caselor. Agitaţia şi zgomotul oraşului nu sunt date însă de maşini, ci de numeroşii biciclişti care de altfel au cea mai mare prioritate în trafic… când pleci din Amsterdam ai impresia că ai luat bicicliştii cu tine pentru că îţi va rămâne în cap acel zgomot inconfundabil produs de biciclete.
E o poveste Amsterdam, una frumoasă, scrisă undeva în mine cu cuvinte de laudă. Amintirea ei ma face să mă simt bine şi foarte visătoare.
