Aș vrea să știu ce-nseamnă viață,
Pentru florile mele din glastră
Și ce văd ele dis-de-dimineață.
Surâsul lor îmbălsămat de soare
Cuprinde șoapta unui “Bun venit!”
În ziua ce încet răsare?
Iar dup-o noapte lină, umezită,
În zori, bobițe de cristal,
Se nasc din dorul de trezire,
Din dor de neuitare.
O îmbrăţişare dulce,
Îţi ofer de dimineaţă!
Să fii tu oriund’ te-ai duce
Bucurându-te de viaţă!
Chiar de-i ploaie sau ninsoare,
Vânt sau orice vreme rea,
Tu, zâmbeşte, căci ai soare
Ce arde-n inima ta!
Nu-ţi pese de gura rea
Când nu-ţi vorbeşte frumos!
Fii om bun şi vei avea
Dragoste de la Hristos!
Îngenunchez în fața Ta, Hristoase
Și-Ți mulțumesc pentru tot ce mi-ai dat;
Îți mulțumesc că mi-ai adus foloase
Și că mereu lângă mine ai stat.
Îți mulțumesc că mi-ai dat să văd cerul
Și florile pe câmp cum înfloresc,
Pe mama, Doamne, e o floare?
Sau oare este un chip îngeresc?
Îți mulțumesc că-n zori de dimineață,
Sculându-mă în cânt de păsărele,
L-am auzit duios pe al meu tată
Cum îmi dădea povață-n toate cele.
Și-n amiaza zilei călduroase,
Sufletul meu a fost iar zdruncinat
De voi, surorile mele frumoase
Și de prieteni-mi de neuitat.
Și-acum, când noaptea s-a lăsat duioasă
Și totul pe pământ a obosit,
Din gură-mi iese câte-o rugăminte
Și glasul meu se stinge răgușit.
Acum, eu fața la pământ mi-o plec
Și mâinile-mi gătesc de rugăciune,
Primește-mă cu Tine să-mi petrec
Viața-mi: o mare minune.
O lacrimă din ochi mi se prelinge
Pe-obrazul meu cel mult prea îngroșat
De-atâta dor și-atâtea suferințe,
Că undeva-n trecut eu Te-am uitat.
Dă, Doamne, ca roua ochilor mei
Să curgă și să umple râuri, văi,
Și-ntr-un final, bobițele din ei
Să curgă-a fericire că i-ai iertat pe ei.