Pe vânt și soare înghețat
O frunză-ncepe și dansează…
Chiar de e cerul înnorat,
Pe ea nimic n-o deranjează.
Se uită-n zare la surori
Și-apoi lung mă privește
Și-o văd cum de junele flori
Încet se-ndrăgostește.
Așa e toamna pentru frunze
Și pentru micii copăcei,
Ne ia în zbor inimile
Mie, ție și ei.
Se scutură norii,
Iar cerul se crapă,
Bobiţelor de cristal
Să le facă loc la joacă,
Se zgribuleşte lumea toată.
Apar umbrele multe
Pictate-n curcubeu,
Bobiţele să curme,
Să nu se ude-un eu
Când umblă pe străzi multe.
Norii tot nu se lasă,
Îşi cern ce au mai bun,
Pomilor să le placă
Mirosul de parfum
Al ploilor de toamnă.
Un căţel se bucură tare,
Aleargă prin ploaie;
Copiii-n picioarele goale
Ar ţopăi prin bălţi în pijamale,
Dar mamele nu-s binevoitoare.
La fereastră priveşte un om
Melancolic din fire
Şi n-are niciun gând
Să-şi ude a sa privire
Cu stropii unei ploi fine.
Emoţie de toamnă
Încărcată de brumă
Când privirea-ţi adună,
Gânduri negre îţi curmă.
Emoţia unei dimineţi
Mohorâte şi rece,
Nu zdruncină vieţi,
Ci-adună poveţe.
Emoţie de toamnă,
Vise trezite,
Cu ochii mă-ndeamnă
Să iau aminte.
Se-așterne toamna peste mine
Și fața-mi luminează blând,
O văd cum te-aduce pe tine
Pe-o frunză purtată de vânt.
Sub un copac m-am așezat,
Să te aștept cântând și eu
Cu păsările ce-au-nnoptat
Să-l cunoască pe dragul meu.
De sus cădea o luminiță
Și-n palma mea se odihnea,
Iar eu, cu capul pe-o crenguță
O ascultam ce-mi povestea.
M-am pomenit apoi pe câmpuri
Vorbind cu florile de tine
Și le-ntrebam dacă sunt doruri
Mai mari ca cel ce e în mine.
Deodată cineva mă strigă
Și mă mângâie neîncetat,
Că visul iute mi-l alungă
Cu-n dulce și cald sărutat.
M-am gândit să-ntâmpin toamna
Cu-n surâs din mănăstire
Unde pacea și virtutea
Se găsesc curate…
Printr-un ungher intră-o rază,
Mă privește și-o privesc,
Mă absoarbe către cer
Și mă ia de mână…
O miresmă-mbelșugată
Mă cuprinde-ncetinel,
Dar nu știu de-i de la flori
Sau de la tămâie…
Cântă, suflete, surâde,
Plângi și fă tot ce-ți dorești
Bucurându-te de toamna
Ca-n povești…
Mâine sau chiar și poimâine
Cerul poate va dori
Să-ți ia galbenul din față
Și să-l facă alb…
Obosit este decorul
Vezi și tu cum mai tresare
Când încet încep să cadă
Stropi înceți de ploaie…
Bucurându-te de toamnă
Roagă-te în mănăstire
Și-așteapt-o pe doamna iarnă
Albă ca în povestire…
Inimă de poezie,
În buchet de melodie,
Să te poarte-n astă viaţă
Pe culmile cu speranţă,
Iar nădejdea în Iisus
Să fie cea mai presus
Încredere ce o ai,
Fiindcă ea te duce-n Rai.
În ochi să ţi se citească
Dragostea duhovnicească,
Iar pe gene tu să ai
Miresme dulci de pe plai
Şi de-aici să iei aminte,
Iar, în loc de jurăminte,
Mai bine zi: „Doamne, ajută!
Voia Ta fie făcută!”
Căci aşa fac florile,
Nu-ncruntă privirile
Când e cerul înnorat,
Ci se roagă neîncetat
Să le-ajute Dumnezeu,
Cu ele să stea mereu.
Se simt florile iubite
Când ploaia le vrea stropite,
Înrourate de cristale,
De pure mărgăritare.
Se simt florile frumoase
Când soarele blând le coase
Pe petale strălucire
Să emane doar iubire.
Se simt florile dorite
Când zâmbete-s oferite
De cei care le zăresc
Şi pe dată le iubesc.
Se simt florile fericite
Pe câmpurile-nverzite
Unde câte-o păsărea
Mai calcă din când iarba.
Se simt florile crăiese
Undeva pe mândre creste
Şi nu vor decât uitare,
Pace şi linişte-n zare.
Orizonturi albăstrite
De culoarea norilor,
Dau de câmpuri înverzite,
Bucuria florilor.
Galben soarele se-arată
Pe întinsul cerului,
Pe obraz îmi pune-o pată
Cum e cea a mărului.
Vară, vară dulcișoară,
Miere-n suflețelul meu,
Ai adus cu tine iară
Culori vii de curcubeu.
Aș vrea să știu ce-nseamnă viață,
Pentru florile mele din glastră
Și ce văd ele dis-de-dimineață.
Surâsul lor îmbălsămat de soare
Cuprinde șoapta unui “Bun venit!”
În ziua ce încet răsare?
Iar dup-o noapte lină, umezită,
În zori, bobițe de cristal,
Se nasc din dorul de trezire,
Din dor de neuitare.
Ca pasărea-n câmpii,
Aşa să fii!
Natura nu-ţi va face rău,
Vegheate-va Dumnezeu!